Cluj

afternoon

Semaforul, profesorul meu.

Este inca noapte, desi este dimineata, si orasul incepe sa se dezghete dupa o noapte aparent...rece, desi a fost una fierbinte pentru multi dintre noi, studentii.
Drumul lung catre facultate te trezeste, semaforul te adoarme.
Desi semaforul incearca sa te adoarma, vine momentul in care te baga in priza si vrei sa fugi, sa zbori pe partea cealalta a drumului ca sa nu intarzii, ca sa nu pierzi ceva dintr-o agonie teribila.
Momentul in care esti verde pentru cateva secunde iti alunga orice gand, iti baga gandurile in zecile de persoane care trec pe langa tine, ele la randul lor iti dau gandurile tie, si uite asa incepe o nebunie si o agitatie placuta care dureaza doar 10 secunde sau in cel mai fericit caz 30 de secunde, timp in care socializezi prin priviri cu zecile de oameni din jurul tau.
Imi place sa privesc semaforul ca pe o lupta cu timpul, o lupta cu ceva ce nu poti castiga. Uneori il privesc ca pe un prof bun care ma invata sa supravietuiesc, sa ma organizez sau sa ma strecor printre oamenii cu sufletul mort. Lectii primesc mereu de la el, doar ca nu ma invata niciodata cand imi este randul fara sa astept lumina verde.
                               To be continued...